— De ce eu? a întrebat ea.

Ion a oftat ușor.

— Pentru că nu ceri bani. Ceri muncă. Și pentru că ai privirea unui om care nu minte.

A urmat o pauză lungă.

— Nu cer nimic rușinos, a adăugat. Fără obligații. Fără prefăcătorii în spatele ușilor închise. Doar o căsătorie legală. Eu am nevoie de stabilitate în fața unor parteneri. Tu ai nevoie de un început.

Emilia s-a uitat la drum. La valize. La cutia goală.

— Unde… unde am sta?

— În casa mea, lângă Pitești. Copiii vor avea camerele lor. Școală. Masă caldă.

Sofia a ridicat capul.

— Cu mâncare adevărată?

Ion a zâmbit pentru prima dată.

— Cu supă fierbinte în fiecare zi.

Emilia a simțit cum i se umezesc ochii.

— Dacă spun nu…?

— Te duc la cel mai apropiat oraș. Dar nu pot promite că mâine va fi mai ușor.

A închis ochii o clipă.

Viața nu-i oferise niciodată alegeri drepte. Doar supraviețuire.

— Accept, a spus încet.

Ion a dat din cap.

— Atunci urcați.

Casa lui nu era un palat. Era curată, mare, liniștită. Copiii au mâncat până au adormit cu lingura în mână.

În noaptea aceea, Emilia n-a dormit. S-a temut. S-a rugat.

Zilele au trecut. Ion a fost respectuos. Corect. Tăcut.

Luna următoare s-au căsătorit la starea civilă, fără fast. Doar ei.