Bărbatul din mașină s-a apropiat repede de ei, ținându-și haina peste cap ca să se apere de ploaie.

— Domnule Rusu, îmi pare rău… chiar nu știam că lucrurile au ajuns până aici.

Florin l-a privit atent.

— Cine sunteți?

— Mă numesc Adrian Dumitrescu. Sunt avocat.

Carmen a strâns mai tare mânerul valizei.

— Avocat? Pentru cine?

Bărbatul a aruncat o privire spre plicul galben.

— Pentru dumneavoastră… dacă acel plic este ceea ce cred eu că este.

Florin a scos plicul încet.

Era vechi, cu colțurile îndoite.

Dar sigiliul era încă intact.

Adrian a inspirat adânc.

— Domnule Rusu… dumneavoastră sunteți singurul moștenitor legal al terenului pe care este construit acum întregul cartier de la marginea orașului.

Carmen a clipit, neînțelegând.

Florin nu a spus nimic.

Avocatul a continuat:

— În urmă cu treizeci de ani, tatăl dumneavoastră a lăsat acel teren în proprietatea familiei. Dar nimeni nu a revendicat documentele oficiale.

A arătat spre plic.

— Până când am descoperit testamentul original.

Ploaia continua să cadă peste stradă.

Adrian a spus calm:

— Terenul acela valorează astăzi peste 20 de milioane de euro.

Carmen a dus mâna la gură.

— Dumnezeule…

Florin a privit spre casa din spatele lor.

Casa din care tocmai fusese dat afară.

— Copiii mei nu știu nimic despre asta.

— Nu, a spus avocatul. Dar vor afla mâine.

Florin a rămas tăcut câteva secunde.

Apoi a spus ceva care l-a făcut pe avocat să ridice sprâncenele.

— Atunci mâine o să aflăm și noi ceva.

— Ce anume?