În noaptea aceea, liniștea din limuzina blindată era mai grea decât pânza care acoperea fața bărbatului care stătea lângă ea.

Zafir nu a vorbit. Nu a sărbătorit. Nu s-a lăudat. Pur și simplu a existat, ca și cum decizia Amirei ar fi fost un jurământ cu o greutate reală.

Au ajuns la aripa estică a Palatului Alsaba, partea veche, cu arcadele sale maure și umbrele adânci. Servitorii evitau coridorul acela ca și cum ar fi fost bântuit.

Camera nupțială era enormă. Un pat cu baldachin, aproape ceremonial, părea să aștepte un sacrificiu.

Când ușa s-a închis, Amira a rămas în mijlocul covorului persan, așteptându-se la ce e mai rău: un răget, o plângere, o brutalitate.

Zafir se apropie de fereastră și își scoase pelerina ceremonială. Pe dedesubt, o cămașă neagră de in îi accentua puterea spatelui.

„Tremuri?” a întrebat el, fără să batjocorească. Doar observa.

„Aștept”, a spus ea, cu bărbia sus. „Mi-au spus că m-am măritat cu un monstru. Aștept colții.”

Zafir se întoarse încet. Fața îi era încă acoperită.

S-a apropiat până a ajuns la o distanță de un braț. Prezența lui a absorbit aerul din cameră.

„Cuvintele sunt ca vântul, Amira.” El și-a ridicat mâna. Degetele lui lungi și bătătorite s-au oprit lângă obrazul ei fără să-l atingă, abia pipăind aerul. „Ai ales-o pe singura care nu a vrut să-ți vândă o fantezie.”

Și-a coborât mâna. Și, spre surprinderea ei, s-a retras spre o canapea din colț.

„Stinge lumina principală”, a spus el. „Întunericul e mai sincer.”

„Și… înțelegerea noastră?” a întrebat Amira, vocea trădând-o puțin.

Zafir stătea întins pe spate, încă îmbrăcat, ca cineva care stabilește limite.

—Vei avea numele meu ca să-ți protejezi moștenirea. Vei avea sabia mea ca să-ți protejezi viața. Dar nu vei avea trupul meu… nici fața mea. Nu până nu vei vedea ceea ce nimeni altcineva nu vede.

El a rămas nemișcat.

—Du-te la culcare, doamnă. Războiul începe mâine.

Războiul nu a început cu arme, ci cu cerneală.