Natalia își întoarse privirea spre public, făcând un gest teatral, ca și cum ar fi cerut scuze pentru timpul pierdut. Apoi, apăsă cronometru și mută primul pion.

Maria nu clipea. Privi tabla cu atenție, atinse o piesă cu degetul mic, apoi o mută ferm. Câteva persoane din public se uitară curioase — mișcarea era îndrăzneață, prea curajoasă pentru o începătoare.

Natalia zâmbi disprețuitor.

— Așa nu se joacă, micuțo, spuse printre dinți.

Dar, pe măsură ce minutele treceau, zâmbetul i se stingea. Fetița muta rapid, fără ezitare, anticipând fiecare pas al campioanei. Murmurul din sală crescuse. Oamenii începeau să se încline spre scenă, încercând să urmărească desfășurarea partidei.

După o jumătate de oră, Natalia începuse să transpire. Își trecea mâna prin păr și privea lung tabla, incapabilă să înțeleagă cum un copil îi blocase toate deschiderile.

— Cine ți-a arătat mutarea asta? a întrebat, vizibil nervoasă.

— Bunicul meu, domnule, răspunse Maria simplu. Spunea că regina e puternică doar dacă știe să protejeze pionii.

Cuvintele ei au smuls un ropot de aplauze. Natalia roși, dar nu spuse nimic. Începu să mute haotic, pierzând din concentrare.

Maria profită de fiecare greșeală. Fiecare mutare a ei era sigură, elegantă, calculată. Părea că vede cinci pași înainte. Publicul era în picioare. În aer se simțea ceva ce rar se întâmplă într-o sală de șah — emoție pură.