Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu mai auzeam zgomotul cafenelei, nici râsetele clienților, nici clinchetul ceștilor. Doar inima mea bătea nebunește.

Andrei s-a ridicat și m-a privit nedumerit.

— Doamnă Elena, sunteți bine?

Vocea lui… Doamne, era aproape identică. Am înghițit în sec și am dat din cap.

— Da… doar puțin obosită.

Dar nu eram obosită. Eram speriată. Confuză. Și, undeva în adâncul sufletului, furioasă.

În seara aceea, după ce am închis cafeneaua, am rămas singură cu gândurile mele. M-am așezat la masa din colț, acolo unde obișnuiam să stau cu soțul meu, Mihai, și să facem planuri. Îmi aminteam cum râdea, cum își ținea cafeaua în mână, cum îmi spunea că într-o zi locul ăsta va fi plin.

Și acum era plin… dar el nu mai era.

Am scos din geantă o cutie mică, în care țineam câteva lucruri de-ale lui: o fotografie veche, o brichetă, și o hârtie cu datorie pe care o păstrase ani de zile, de parcă avea valoare sentimentală. M-am uitat la poză — Mihai, tânăr, zâmbind exact ca Andrei.

Nu mai era doar o bănuială.

A doua zi, l-am chemat pe Andrei mai devreme. Cafeneaua era goală, doar lumina dimineții intra pe geamuri.

— Andrei, pot să te întreb ceva personal? am spus, încercând să-mi țin vocea calmă.

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap.
— Sigur.

— Tatăl tău… mai trăiește?

S-a uitat în jos.
— Nu l-am cunoscut niciodată. Mama nu a vrut să vorbească despre el. A spus doar că a fost un om bun… dar că nu a putut rămâne.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Și mama ta… unde locuiește?

— În Ploiești. Dar e bolnavă acum.