A doua zi dimineață, Emil s-a trezit înainte să sune ceasul. Nu dormise aproape deloc. Gândurile îi alergaseră toată noaptea, una peste alta, ca niște câini speriați.

A dus-o pe Clara la școală mai tăcut ca de obicei.

— Ești bine, tati? — l-a întrebat ea, uitându-se atent la fața lui.

— Da, puiule. Doar… am o zi importantă.

— Atunci să porți norocul meu — a spus ea și i-a pus desenul în buzunarul gecii.

Drumul până la tribunal i s-a părut mai lung ca oricând. Clădirea era rece, impunătoare, cu pași care răsunau a ecou pe holuri. Emil se simțea mic, cu palmele transpirate și gâtul uscat.

Când i-a fost strigat numele, a intrat în sală cu inima bătându-i în urechi.