Primele cadre păreau scoase dintr-o viață obișnuită.
Holul luminat slab. Bucătăria în dezordine. Copiii alergând dintr-o cameră în alta.
Apoi a dat filmul înapoi, cu câteva zile, căutând ceva anume.
Și a văzut-o.
Mariana.
Stătea rigidă în mijlocul sufrageriei, cu brațele strânse la piept, în timp ce David plângea lângă masă. Sofia încerca să intervină, dar fusese redusă la tăcere dintr-o simplă mișcare a mâinii. Înregistrarea surprindea totul, limpede.
„Nu mai dramatizați. Tatăl vostru muncește pentru voi. Ar trebui să învățați să apreciați.”
Tonul era tăios, fără urmă de căldură.
Andrei a simțit cum i se strânge stomacul.
A mai dat înainte.
Altă zi, alt moment.
Iulia încerca să-i liniștească pe copii la masă, vorbind calm, aproape șoptit. Mariana a intrat brusc și i-a luat farfuria din mâini.
„Nu îi mai îndulci. Așa cresc dependenți.”
Iulia a înlemnit. Nu a răspuns. Doar a rămas acolo, cu umerii lăsați.
După ce Mariana a ieșit, s-a întors imediat la copii și le-a șters lacrimile, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Andrei a continuat să deruleze.
O altă seară.
Vocea Marianei la telefon, rece, calculată:
„Domnul Andrei lipsește des. Copiii sunt greu de gestionat. Fata nouă nu se descurcă. Probabil nu va rezista mult.”