Clara simțea că i se rupe lumea în două.
— Ce tăcere? a șoptit, abia auzită.
Matei nu s-a grăbit să răspundă. S-a așezat pe scaun, ca un om care a dus prea mult timp o povară și nu mai poate să o țină în picioare.
Focul trosnea în sobă. Afară, vântul lovea pereții cabanei.
Înăuntru, liniștea devenise grea.
— Mama ta n-a murit cum ți s-a spus, zise el în cele din urmă.
Clara a simțit cum i se strânge stomacul.
— A murit… de boală.
Matei a dat încet din cap.
— Așa ți-a spus tatăl tău.
Un fior rece i-a trecut pe șira spinării.
— Atunci cum?
Matei a deschis încet cutia viorii. Lemnul era vechi, dar îngrijit. A trecut degetele peste ea, cu un respect aproape dureros.
— Mama ta știa ceva. Ceva ce putea să-l bage pe tatăl tău la pușcărie.
Clara a făcut un pas înapoi.
— Nu… nu e adevărat.
— A lucrat ani de zile în mină, nu? a continuat el. Dar nu doar atât. Era și cel care ducea socotelile.
Clara a rămas nemișcată.
— Știa fiecare leu. Fiecare datorie. Fiecare înșelătorie.
Matei a ridicat privirea spre ea.
— Iar tatăl tău nu era doar un om îndatorat. Era un om care fura.
Cuvintele au căzut greu.
— Nu… șopti Clara.
— Fura din salariile oamenilor. Din marfa adusă. Din banii trimiși pentru familii. Și când mama ta a vrut să spună adevărul…
S-a oprit.
Clara nu mai respira.
— A murit în aceeași noapte, a spus Matei, încet.
Lacrimile i-au izbucnit fără să le mai poată opri.
— Nu… nu…
— Nu știu dacă a vrut s-o omoare sau doar s-o oprească. Dar adevărul e că a murit din cauza lui.
Clara s-a sprijinit de masă.
Tot ce știa se destrăma.
— Și scrisoarea? întrebă ea printre lacrimi.
Matei a ridicat hârtia.
— A încercat să ți-o distrugă. Eu am luat-o înainte să o arunce.
— De ce?
— Pentru că nu ești ca el.
A fost pentru prima dată când vocea lui a devenit caldă.
— Și pentru că nu meritai să plătești pentru păcatele lui.
Clara l-a privit. Pentru prima dată, nu mai vedea un străin.
— Și… căsătoria asta?
Matei a oftat.
— A fost singura cale. Dacă refuzam, își găsea altă soluție. Te-ar fi vândut altcuiva. Sau mai rău.
