Ecranul telefonului tremura ușor în mâinile Anei, dar ea nu l-a lăsat jos.

— Am filmat tot — a spus, rar, cu o claritate care a făcut pielea de găină celor din sală.

Un murmur a trecut prin rândurile de bănci. Avocații s-au foit, iar judecătorul a ridicat mâna, cerând liniște.

— Ce anume ai filmat? — a întrebat el, mai domol de data asta.

Ana a înghițit în sec și a apăsat pe ecran. În boxe s-a auzit vocea tatălui ei. Calmă, sigură pe ea. O voce obișnuită să dea ordine.

Imaginile arătau biroul de acasă. Ion Moraru stătea la masă, iar în fața lui, Sofia. Plângea. Se vedea clar cum bărbatul arunca pe masă niște hârtii.

— Dacă nu semnezi, pleci fără nimic. Și te asigur că n-o să mai găsești de muncă nicăieri — se auzea vocea lui.

Sala a încremenit. Ana a continuat:

— Bona mea nu a furat nimic. Tata a pus-o să semneze hârtii cu datorie pentru niște bani pe care nu i-a luat niciodată. Apoi a chemat poliția.

Ion a sărit în picioare.

— E o minciună! Copilul nu știe ce vorbește!

— Știu — a spus Ana, cu lacrimi în ochi. — Știu pentru că eram ascunsă după ușă. Știu pentru că mi-a fost frică. Știu pentru că Sofia m-a protejat mereu, chiar și când plângea singură în bucătărie.

Judecătorul a cerut oprirea filmării. Fața lui Ion era albă ca varul.

Sofia, încă în cătușe, a ridicat capul pentru prima dată. Ochii i s-au umplut de lacrimi când a văzut-o pe Ana.

— Îmi pare rău — a șoptit ea.

— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze — a răspuns fetița.

Au urmat minute grele. Avocații au cerut pauză, judecătorul a chemat polițiștii, iar Ion Moraru a fost condus afară pentru declarații suplimentare.

Când s-au întors, decizia a fost scurtă și clară.

Sofia a fost eliberată pe loc.