Am coborât din mașină cu pași nesiguri. Inima îmi bătea în gât. Tot ce vedeam în fața mea nu se lega cu femeia bolnavă, cu pensia mică, cu mulțumirile scrise scurt la final de lună.

Am bătut la poartă. Nimeni. Am bătut din nou, mai tare. În cele din urmă, ușa s-a deschis.

Nu Clara.

Un bărbat în jur de patruzeci de ani, bine îmbrăcat, cu telefonul în mână, m-a privit surprins.

„Pe cine căutați?” m-a întrebat.

„Pe doamna Clara Popa”, am spus. „Mama Marinei.”

Bărbatul a zâmbit strâmb.

„Mama mea. Poftiți.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat.

Interiorul era complet renovat. Mobilă nouă. Televizor mare. Aer condiționat. Nimic din sărăcia pe care mi-o imaginasem.

Clara a apărut din bucătărie. Arăta… bine. Mai plinuță, îngrijită, fără urme de boală.

Când m-a văzut, a încremenit.

„Radu…”