Armand s-a așezat încet pe marginea patului, de parcă picioarele nu-l mai țineau.

Rosa stătea cu hârtia în mână, dar parcă nu o mai vedea. În minte îi curgeau amintiri amestecate: un leagăn, o femeie cu mâini calde, un cântec vechi spus pe șoptite. Toate lucruri pe care le crezuse vise din copilărie.

— Mama mea… n-a murit? — a întrebat ea, aproape fără glas.

Au desfăcut cufărul cu grijă. Înăuntru erau fotografii vechi, scrisori, chitanțe, o hârtie cu datorie plătită până la ultimul leu. Și un jurnal, legat cu sfoară.

Rosa l-a deschis.

Sofia scria simplu, cu litere rotunde. Povestea despre o fată tânără, rămasă însărcinată într-o vreme în care satul nu ierta. Despre rușinea aruncată ca o piatră. Despre decizia dureroasă de a-și da copilul spre adopție, „ca să aibă o viață mai bună”.

„N-am încetat nicio zi să te caut”, scria Sofia. „Am muncit, am strâns bani, am cumpărat acest loc ca să te aștept. Dacă vei veni vreodată, casa asta să te primească.”

Rosa plângea fără sunet. Armand îi ținea mâna strâns.

Au înțeles atunci: casa nu era abandonată. Era o așteptare.

În zilele următoare, au coborât în sat cu actele. Primarul a chemat notarul. Totul era legal. Casa era moștenirea Rosei. Dealul, pământul, tot.

Vestea s-a dus repede. Vecinii care nu-i salutaseră la executare acum se opreau să întrebe dacă au nevoie de ceva. Unii aduceau pâine, alții o oală cu ciorbă.

Copiii au aflat și ei.