Vântul rece de martie pătrundea până în oase. Banca de lemn era rece și udă, iar eu, Ioana, stăteam nemișcată, cu mâinile înghețate strânse pe genunchi. Soțul meu, Andrei, stătea mai departe, lângă mormântul proaspăt al surorii mele, ținând în mâini trei garoafe roșii. Privirea lui era fixă, impunătoare, dar îmi dădeam seama că sub paltonul lui elegant se ascundea o tristețe imensă.

Totul era liniștit, prea liniștit. În aer plutea o tăcere apăsătoare, spartă doar de foșnetul frunzelor și de vântul care străbătea crengile copacilor. În acea liniște, pe banca rece, s-a așezat o femeie necunoscută. Îmbrăcată complet în negru, cu batic strâns pe cap, părea desprinsă dintr-o altă lume. Cearcănele adânci îi trădau oboseala și tristețea, iar geanta veche și uzată îi tremura pe genunchi.

Cu voce tremurândă, femeia s-a apropiat și mi-a șoptit: „Scuzați-mă, acesta este soțul dumneavoastră?” Am dat încet din cap. În mâinile ei tremurânde era un plic alb, puțin șifonat. „Sora dumneavoastră m-a rugat să vă dau asta doar dumneavoastră. Soțul nu trebuie să știe”…

Inima mea a început să bată nebunește. Ce conținea acel plic? Și de ce doar eu trebuia să știu?