…ceva ce nu aș fi putut imagina nici în cele mai negre coșmaruri.
Mihai s-a dus direct la partea de sus a dulapului, acolo unde țineam cutia veche cu acte și amintiri. A luat-o jos cu grijă, de parcă știa exact unde e.
Inima îmi bătea în gât.
Nu umbla la bijuterii.
Nu căuta bani.
Căuta altceva.
A deschis cutia și a scos un dosar gros, legat cu elastic. Tanti Cornelia s-a apropiat și a șoptit:
„Ești sigur că nu a văzut nimic?”
„Nu. Lidia nu știe nimic. Și nici nu trebuie să afle”, a răspuns Mihai.
M-am simțit de parcă cineva mi-ar fi tras scaunul de sub picioare.
Ce să nu aflu?
Mihai a deschis dosarul și a scos mai multe foi. Le-am recunoscut imediat. Erau hârtii vechi, pe care le văzusem când ne-am mutat, dar el mi-a spus atunci că sunt niște documente fără importanță, rămase de la fostul proprietar.
Pe ecran am văzut clar antetul: „Contract de vânzare-cumpărare”.
Adresa.
Casa în care locuiam.
Data: acum zece ani.
Cu doi ani înainte să-l cunosc pe Mihai.
„Trebuie să mutăm actele”, a spus tanti Cornelia. „Dacă începe iar să caute…”
„Nu caută decât bijuterii”, a răspuns el sec. „Crede că tu le-ai luat.”
