Ușa s-a închis încet în urma lui, iar pașii tatălui meu au răsunat calm pe podeaua de marmură. Nu se grăbea. Nu ridica vocea. Dar fiecare pas al lui părea să apese mai greu decât toate țipetele care umpluseră sala cu câteva clipe înainte.

Cristina a fost prima care și-a revenit.

— Și tu cine mai ești? — a întrebat cu dispreț, ridicând bărbia. — Alt invitat rătăcit?

Tatăl meu s-a oprit la câțiva metri de masă. M-a privit o clipă — doar o clipă — dar în acea privire era tot: liniște, siguranță… și o promisiune.

— Sunt tatăl ei, — a spus simplu.

În sală s-a făcut și mai liniște.

Cristina a izbucnit într-un râs batjocoritor.

— A, desigur! Muncitorul din subsoluri, nu-i așa? Ai venit să-ți iei fiica acasă? Foarte bine, luați-vă și dispăreți!

Tatăl meu nu i-a răspuns imediat. A deschis încet mapa veche pe care o ținea în mână. Din ea a scos câteva documente îngălbenite, apoi altele, mai noi, atent aranjate.

Robert, care până atunci păstrase o atitudine rece, a întors capul din nou spre el.

— Despre ce este vorba? — a întrebat scurt.