Ne-au rugat să le lăsăm să meargă singure.
— Tată, avem deja optsprezece ani, — a zâmbit una dintre ele. — Doar nu plecăm în celălalt capăt al lumii.
Am mai stat mult timp lângă mașină și le-am privit cum intrau împreună în clădire.
A fost ultima dată când le-am văzut.
După miezul nopții nu s-au mai întors acasă.
Le-am sunat iar și iar.
Telefoanele lor erau închise.
La început am crezut că rămăseseră la niște prieteni. Apoi am început să îi sunăm pe toți cei pe care îi cunoșteam.
Până dimineață era clar: se întâmplase ceva grav.
Poliția le-a căutat timp de câteva luni.
Au verificat prieteni, colegi de clasă, drumuri, gări și spitale.
Nimic.
Nicio urmă care să poată explica unde dispăruseră cele două fete de optsprezece ani.
Au trecut anii.
Apoi deceniile.
Eu și soția mea nu am încetat niciodată să așteptăm.
Acum câteva luni, în timp ce sortam fotografii vechi, am găsit chiar fotografia de familie pe care o făcuserăm în dimineața zilei absolvirii.
Am decis să o măresc.
La început m-am uitat doar la fiicele mele.
Apoi am observat ceva în reflexia ferestrei clădirii școlii din spatele lor.
