Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că o aud peste zgomotul motoarelor. Numele acela îmi răsuna în cap, lovindu-se de amintiri pe care le credeam moarte.

Andrei. Andrei Ionescu.

Primul meu iubit. Băiatul cu care visam la o viață simplă, într-un apartament mic, cu mușcate la geam și cafea băută în fiecare dimineață pe fugă. Băiatul care plecase la școala de aviație și-mi promisese că se va întoarce.

Nu s-a mai întors niciodată. Sau, cel puțin, așa crezusem.

Am simțit un nod în piept. Mi-am dus mâna la gură, ca să nu scot niciun sunet. Ion era lângă mine, dar între noi se căscase un gol imens, plin de durere și ani netrăiți.

Zborul a continuat. Minutele se scurgeau greu, fiecare secundă atârna ca o piatră. O parte din mine voia să fugă spre cabină, să bat la ușă, să strig:

„Sunt eu! Maria!” Cealaltă parte se temea. Dacă nu era el? Dacă mintea îmi juca feste, slăbită de durere?