Bătrâna ridică privirea, iar în ochii ei se vedea nu reproș, ci o blândețe care îl dezarma.

— Dragul meu, nu trebuie să… — începu ea, dar Dănuț făcu un gest scurt din mână.

— Ba da. Trebuie.

O ajută să se așeze pe primul scaun, îi așeză cu grijă haina udă lângă ea și apăsă butonul de închidere a ușilor. Apoi se întoarse către pasageri.

— Pornim. Doamna merge la spital.

Nimeni nu comentă. Unii chiar dădură din cap aprobator.

Autobuzul porni din nou prin ploaia deasă, iar vibrațiile motorului păreau să țină locul unui murmur de liniște. Dănuț își șterse fața cu dosul palmei, încercând să-și adune gândurile.

După câteva stații, întoarse capul spre bătrână.

— Cum de… cum de mai țineți minte toate astea? — întrebă el, cu vocea răgușită.

— Un copil nu-l uiți niciodată — zise ea zâmbind ușor. — Mai ales unul care stătea mereu în față și își împărțea sandvișul cu ceilalți, chiar dacă ai lui nu aveau prea mulți bani.

Dănuț simți cum îl izbește o altă amintire. Mama lui îi făcea sandvișuri ieftine, întotdeauna aceleași. De aceea le împărțea. Ca să pară că e firesc. Ca să nu vadă nimeni că nu își permite altceva.

— Ați știut? — o întrebă el.

— Normal că am știut. — Oftă ușor. — Te vedeam cum ascunzi punga aia sub bancă, ca să nu te ia ceilalți la rost. Un șofer vede multe. Uneori, chiar și ce nu se spune niciodată.

Cu fiecare cuvânt, Dănuț simțea cum i se sfărâmă armura pe care și-o construise în ani de zile. Armură făcută din reguli, din rigiditate, din „așa trebuie”. Era modul lui de a se apăra de o lume care nu-i dăduse prea multe.

Când ajunseră în dreptul spitalului, Dănuț trase autobuzul cât mai aproape de intrare și puse avariile. Apoi se ridică și merse spre ea.