— Vă ajut să coborâți.

— Pot și singură, nu sunt chiar o plăntuță — încercă ea să glumească, dar genunchii îi tremurau.

— Știu. Dar tot vă ajut — spuse el, hotărât.

O luă cu grijă de braț și o însoți până în holul spitalului. Ploaia se întețise, iar ropotele se loveau de geamuri ca niște bătăi în ușă, parcă grăbite.

— Aveți pe cineva aici? — întrebă el.

— Nu… vin la control singură. Ca de obicei.

Dănuț inspiră adânc. Ceva în el se schimbase, ca și cum un nod legat cu ani în urmă se dezlegase, în sfârșit.

— Doamnă… cum vă numiți? — întrebă el.

— Elena. Elena Ionescu.

— Doamna Elena… dacă vreodată aveți nevoie de transport, de ajutor, de orice… eu sunt aici. Vă las numărul meu. Nu trebuie să mai mergeți singură prin ploaie.

Ea clipi încet, copleșită.

— Mulțumesc, dragul meu. Dar nu pentru număr. Pentru… omenie.

Când Dănuț se întoarse spre ușă, simțea că merge altfel. Mai drept. Mai ușor. Mai împăcat.