Am ajuns în fața vilei și aerul rece m-a lovit direct în față.

Lucia încă plângea.

Am legănat-o ușor, șoptindu-i încet, până când respirația ei s-a liniștit. Inima îmi bătea tare, dar nu de frică.

De hotărâre.

În acea seară nu m-am întors acasă la Alexandru. M-am dus direct la părinții mei. Mama a deschis ușa și, când m-a văzut cu copilul în brațe și ochii roșii, n-a întrebat nimic.

— Intră, mamă, mi-a spus doar atât.

Am stat pe canapea, iar tata a dat televizorul mai încet. În liniștea aceea simplă, curată, am simțit pentru prima dată că sunt în siguranță.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat mama încet.

Nu am povestit.

Am scos telefonul și le-am arătat filmarea.

Au privit în tăcere.

Când s-a terminat, tata a strâns din maxilar.

— Asta nu e familie, a spus el. Asta e bătaie de joc.

Am dat din cap.

— Știu.

În noaptea aceea n-am dormit mult. M-am uitat la Lucia cum doarme și am înțeles că nu mai era vorba doar despre mine.

Era despre ea.

Dimineața, Alexandru a sunat.

Nu am răspuns.

Apoi din nou. Și din nou.

În cele din urmă, i-am trimis videoclipul.

Fără mesaj.

După zece minute, a sunat din nou.

Am răspuns.

— Mariana… eu… nu știam că mama o să…

— Ba știai, l-am întrerupt. Doar că nu te-a deranjat.

A tăcut.

— A fost o glumă proastă…

— Copilul meu plângea, Alexandru. Iar voi râdeați.

Respirația lui s-a schimbat.

— Hai să vorbim…

— Am vorbit destul.

Am închis.

În aceeași zi, am făcut ceva ce nu credeam că voi face vreodată.