În seara aceea, Marina n-a mai pus nimic la bani. Nu pentru că nu ar fi avut ce, ci pentru că știa: nu mai e nevoie.

Radu a venit târziu, mirosind a tutun și a nervi. Și-a aruncat geaca pe scaun și s-a așezat la masă, fără să o privească.

— Trebuie să vorbim, a spus ea calm.

El a zâmbit strâmb. Exact zâmbetul acela pe care îl avea de fiecare dată când credea că are controlul.

— Acum? Sunt obosit.

— Acum.

Marina s-a ridicat, a mers spre dormitor și s-a întors cu un dosar subțire. L-a pus pe masă, între ei. Radu s-a uitat mirat.

— Ce-i asta?

— Actele de divorț. Cererea e deja depusă.

Zâmbetul lui s-a stins.

— Glumești?

— Nu.

Radu s-a lăsat pe spate și a râs scurt.

— Te distrug cu divorțul. N-ai nimic pe numele tău. O să ieși de aici cu o plasă.

Marina l-a privit pentru prima dată după mult timp fără frică.

— Ba am.

A deschis dosarul. Adeverință de venit. Extras de cont. Contractul de chirie. Dovezi. Totul ordonat, curat, clar.

— Lucrez de doi ani. Am bani puși deoparte. Am unde să locuiesc. Am avocat.