Radu a încremenit.

— Tu… ai muncit?

— În fiecare zi.

— Și ai mințit?

— Așa cum ai mințit și tu când ai spus că sunt nimic.

S-a ridicat, și-a luat geanta și haina.

— Mâine plec. Azi doar îți spun.

— Crezi că o să te las? a ridicat el vocea.

— Nu trebuie să mă lași. Am plecat deja.

Ușa s-a închis încet, fără trântituri.

În camera ei mică, închiriată, Marina s-a așezat pe pat și a respirat adânc. Nu era lux. Dar era liniște. Era libertate.

Divorțul a durat trei luni. Radu a încercat să o intimideze, să o facă să cedeze. N-a reușit. Judecătorul a citit actele și a înțeles totul din prima.

Când a ieșit din sală cu hotărârea definitivă în mână, Marina a zâmbit. Nu mecanic. Adevărat.

Într-o dimineață, întorcându-se de la serviciu, și-a cumpărat o cafea la pahar și a mers pe jos prin parc. Soarele îi încălzea fața.

Nu mai era „balast”. Nu mai era nimeni pe gâtul nimănui.