Mihai a clătinat ușor din cap.

— La final, când ți-am spus că bugetul e limitat și că nu putem plăti orele suplimentare… mi-ai răspuns că nu contează. Că un loc unde copiii învață merită fiecare minut.

Ochii lui Andreea s-au mărit.

— Tati…?

Vocea lui Alexandru a devenit fermă.

— De atunci, te-am urmărit. În tăcere. Pentru că oameni ca tine sunt rari. Oameni care construiesc nu doar clădiri, ci șanse.

Logodnicul Alinei și-a lăsat mâna jos de pe cravată.

— Astăzi am venit aici pentru că fundația noastră lansează un nou proiect. Construim zece centre educaționale în toată țara. Și am nevoie de cineva care știe să transforme imposibilul în realitate.

A făcut o pauză.

— Am nevoie de tine, Mihai. Ca director tehnic al proiectului.

Un oftat colectiv s-a auzit în parcare.

— Salariul începe de la 18.000 de lei pe lună. Mașină de serviciu. Și libertatea de a-ți alege echipa.

Cuvintele au căzut ca un trăsnet.

Alina a pălit.

Mihai nu a spus nimic. S-a uitat la fiica lui.

Andreea îl privea ca pe un erou.

— Tati… tu construiești școli?

Mihai a înghițit nodul din gât.

— Da, puiule. Se pare că da.

Alexandru i-a întins mâna.

De data asta, Mihai nu s-a simțit mic.

A strâns mâna cu fermitate.

În jur, șoaptele se transformaseră în tăcere rușinată.

Alina nu mai zâmbea.

Dar Mihai nu s-a uitat la ea.