Bogdan a clipit de câteva ori, crezând că nu vede bine. În plic nu era niciun act, nicio semnătură, nicio cifră. Doar un teanc de hârtii noi, curate, mirosind a bancă.

Bancnote. Multe. Le-a numărat cu mâinile tremurânde. Exact 900.000 de lei.

— Tată… ce-i asta? a șoptit el.

Nea Ion zâmbea. Un zâmbet liniștit, împăcat, cum nu-l mai văzuse de mult.

— Datoria ta. Achitată.

Bogdan s-a ridicat brusc.

— Nu se poate. Eu știu cât ne-am chinuit. Știu câți bani am dat pe tratamente. De unde?

Bătrânul a tras aer adânc.

— Când doctorii mi-au spus că tratamentul merge bine și că mai am ani în față, am știut un lucru: că nu vreau să mor dator nimănui. Mai ales ție.