Bogdan a simțit un nod în gât.

— Dar… cum?

Nea Ion a întins mâna spre noptieră și a mai scos ceva. Un dosar vechi, uzat.

— Casa părintească, din sat. Am vândut-o acum șase luni.

Bogdan a încremenit.

— Casa bunicilor?

— Da. Era goală. Părăsită. Nu mai era viață acolo. Dar aici… aici e viață.

Lacrimile au început să-i curgă fără să le poată opri.

— Tată, nu trebuia…

— Ba trebuia, a spus nea Ion hotărât. Pentru că ce mi-ai dat tu nu se plătește cu bani. Dar banii ăștia îți vor ușura drumul.

Maria a apărut în prag, auzind vocile. Când a văzut plicul și ochii roșii ai soțului, a înțeles. A îmbrățișat bătrânul fără să spună nimic.

— Vreau să știi ceva, a continuat nea Ion. Ceilalți frați ai tăi vor primi și ei partea lor… dar mai târziu. Nu bani. Lecții.

Bogdan a zâmbit printre lacrimi.

În acea zi, au închis cafeneaua mai devreme. Au stat în curte, la umbră, cu cafea fierbinte și pâine cu gem.