Bogdan a simțit un nod în gât.
— Dar… cum?
Nea Ion a întins mâna spre noptieră și a mai scos ceva. Un dosar vechi, uzat.
— Casa părintească, din sat. Am vândut-o acum șase luni.
Bogdan a încremenit.
— Casa bunicilor?
— Da. Era goală. Părăsită. Nu mai era viață acolo. Dar aici… aici e viață.
Lacrimile au început să-i curgă fără să le poată opri.
— Tată, nu trebuia…
— Ba trebuia, a spus nea Ion hotărât. Pentru că ce mi-ai dat tu nu se plătește cu bani. Dar banii ăștia îți vor ușura drumul.
Maria a apărut în prag, auzind vocile. Când a văzut plicul și ochii roșii ai soțului, a înțeles. A îmbrățișat bătrânul fără să spună nimic.
— Vreau să știi ceva, a continuat nea Ion. Ceilalți frați ai tăi vor primi și ei partea lor… dar mai târziu. Nu bani. Lecții.
Bogdan a zâmbit printre lacrimi.
În acea zi, au închis cafeneaua mai devreme. Au stat în curte, la umbră, cu cafea fierbinte și pâine cu gem.
