Alexandru a simțit cum i se strânge maxilarul.

— Vorbește clar.

Elena a tras aer adânc în piept.

— Acum zece ani, tata a lucrat la una dintre fabricile dumneavoastră. A descoperit niște fraude. Niște hârtii cu datorii, firme fantomă, bani mutați prin conturi. Când a vrut să vorbească, a fost găsit „accidental” pe șantier.

Alexandru a simțit cum i se face frig.

— Nu știam nimic despre asta.

— Știu, a spus ea repede. Nu dumneavoastră ați făcut asta. Dar asociatul dumneavoastră… domnul Ionescu.

Numele a căzut ca un trăsnet.

— Ionescu e ca un frate pentru mine.

— Pentru mine e omul care mi-a distrus familia, a spus Elena cu voce stinsă. Iar acum, când a aflat că vreți să vindeți pachetul majoritar, se teme că o să scoateți la lumină totul.

Alexandru s-a ridicat brusc.

— De asta erau aici?

— Da. Crede că aveți documente. Și nu se va opri până nu le găsește.

Tăcerea dintre ei era grea.

— De ce m-ai ajutat? a întrebat el, în cele din urmă. Puteai să pleci. Sau să te bucuri că sunt în pericol.

Elena l-a privit drept în ochi.

— Pentru că nu sunteți ca el. Pentru că v-am văzut cum vorbiți cu oamenii, cum ajutați fără să faceți spectacol. Și pentru că tata ar fi vrut adevărul, nu răzbunare.

Alexandru a simțit ceva ce nu mai simțise de ani de zile: rușine.

În acea zi, a sunat un avocat. Apoi altul. A scos la lumină acte, conturi, dovezi.

Într-o lună, ancheta a început. Ionescu a fost reținut. Afacerea a fost curățată din temelii.