„Spune-mi totul”, a spus Daniel.

I-am povestit. Despre companie. Despre documente. Despre cum m-a convins Radu să transfer totul pe numele lui „temporar”. Despre cum devenise rece și calculat în ultimii doi ani.

Daniel a ascultat fără să mă întrerupă.

Când am terminat, a dat din cap.

„Bănuiam.”

„Ce bănuiam?”

„Că nu era doar divorțul.”

Mașinile au pornit. Coloana. Ca o escortă oficială.

„Unde mergem?” am întrebat.

„Către companie.”

Am înghițit în sec.

„Nu mai este a mea.”

Daniel a zâmbit.

„Da. Pur și simplu nu știi încă.”

Când am ajuns la clădire, Radu era deja acolo. Cineva trebuie să-l fi sunat. Stătea drept, cu mâinile în buzunare, încercând să se prefacă că deține controlul.

Când a văzut șirul de mașini, zâmbetul i-a dispărut.

Daniel a coborât încet.

„Domnule Radu Ionescu?”, a întrebat el politicos.

„Cine întreabă?”

„Cineva care tocmai a cumpărat 60% din compania dumneavoastră.”

S-a lăsat tăcerea.

Am simțit că mi se oprește respirația.

„Ce prostii sunt acestea?”, a izbucnit Radu.