— Tatăl meu a lăsat un trust. Ca să păstrez controlul companiei, trebuie să fiu căsătorită înainte de finalul anului și să rămân căsătorită un an. Altfel, controlul trece la fratele meu, Radu.

Îl știam. Carismatic. Periculos.

— Nu voi permite asta, a spus ea. Dar nici nu vreau o căsătorie reală. Așa că… am nevoie de tine.

Am clipit.

— De mine?

— Am nevoie de un soț.

Contractul era simplu: un an. Căsătorie oficială. Apariții publice. Fără implicare emoțională.

În schimb, îmi plătea toate datoriile și, la final, îmi dădea 100.000 de euro.

Am rămas fără cuvinte.

— E nebunie.

— Este o oportunitate, a spus ea. Și tu nu mai ai multe opțiuni.

Avea dreptate.

Seara, am acceptat.

Am semnat contracte. Clauze stricte. Fără sentimente. Fără amestec de bani.

În câteva zile, datoriile mele dispăruseră.

Pentru prima dată după ani, am simțit liniște.

Ne-am căsătorit discret, într-o ceremonie civilă în București. Mama a venit din Vaslui, emoționată și confuză.

— Ești sigur? m-a întrebat.

Am mințit.

— Da.

M-am mutat în apartamentul ei din Nordului. Totul era impecabil. Rece. Luxos.

La început, dormeam separați. Apoi, treptat, în același pat.

Fără să ne atingem.

Fără să vorbim mult.

Zvonurile au apărut imediat.

„Vicepreședinta s-a măritat cu un angajat junior.”