În piață, rumoarea s-a subțiat, ca atunci când lumea simte că nu e doar o conversație, ci un moment care poate schimba ceva.
Isabella l-a privit atent, ca și cum căuta o piesă lipsă dintr-un puzzle. „Te-am auzit vorbind”, a continuat ea. „Despre sisteme, piețe, cod. Te exprimi ca cineva care a construit cândva lucruri—lucruri care au contat. Nu știu ce te-a adus aici, dar recunosc inteligența când o văd. Și cred că unii oameni nu cad pentru că sunt ‘stricați’… ci pentru că, la un moment dat, lumea nu-i mai prinde.”
A inspirat adânc. În jur, telefoanele au început să se ridice discret, ca și cum mulți voiau să păstreze dovada unui lucru incredibil. Chiar și traficul părea mai domol, iar câteva voci s-au oprit la jumătatea propozițiilor.
Apoi Isabella a rostit fraza care a tăiat aerul cald al după-amiezii:
„Așa că îți cer ceva nechibzuit. Logan Hayes… vrei să te căsătorești cu mine?”
Piața a încremenit. Un obiect metalic—o doză—s-a rostogolit pe asfalt și sunetul ei a părut surprinzător de puternic în tăcerea aceea. Unii au izbucnit într-un râs scurt, nesigur. Alții au strâmbat din nas, convinși că e o glumă sau un spectacol. Câțiva au rămas cu privirea fixă, de parcă nu știau dacă să fie impresionați sau indignați.
- Un val de uimire a trecut prin mulțime.
- Camerele de telefon au apărut ca din reflex.
- Liniștea a devenit mai grea decât zgomotul de mai devreme.
