Logan a privit-o lung, căutând pe fața ei o urmă de ironie, o capcană sau o glumă de prost gust. N-a găsit nimic. În schimb, i-a apărut un zâmbet mic—nu triumfător, nu obraznic, ci unul sincer, obosit și profund omenesc.
„Dacă vorbești cu adevărat serios”, a spus el încet, „atunci intră înăuntru. Cumpără un inel. Întoarce-te. Îngenunchează… și întreabă-mă așa cum merită să fie întrebat.”
Replica lui a lăsat mulțimea fără aer. Unii au pufnit, de parcă nu le venea să creadă îndrăzneala. Alții au făcut ochii mari: cum să pună condiții un om fără adăpost unei femei care părea să aibă totul? În acea secundă, nu era vorba despre bani, ci despre demnitate—despre felul în care un gest poate să ridice sau să zdrobească un om în fața tuturor.
Isabella nu s-a clătinat. N-a încercat să negocieze. N-a zâmbit forțat. Doar s-a întors și a intrat în magazin, lăsând în urmă o mulțime care șușotea și specula.
În lipsa oricărei explicații, singura certitudine era că nimeni nu mai privea scena ca pe un simplu capriciu.
