Antonina s-a ridicat speriată.

— Ați greșit adresa, a zis încet.

Unul dintre bărbați a zâmbit. A scos din buzunar două monede de cupru, vechi, tocite.

— Nu cred.

Antonina s-a sprijinit de poartă. Inima îi bătea ca atunci când căra butoiul cu apă.

— Ion… Mihai…

— Noi suntem, mătușă Antonina.

Au îmbrățișat-o cu grijă, ca pe ceva fragil. N-au spus multe atunci. Au intrat în curte, au stat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca odinioară.

Mai târziu, i-au spus.

Au crescut într-un centru. Au învățat. Au muncit. Au făcut brutărie. Apoi alta. Acum aveau mai multe. Pâine simplă, pâine bună, ca pe vremuri.

— N-am uitat, a zis Mihai. Nicio zi.

I-au lăsat o pungă pe masă. Antonina n-a vrut s-o deschidă.

— Nu pentru asta v-am ajutat.

Ion a dat din cap.

— Știm. De-aia am venit.

În pungă era un contract. Casa ei urma să fie renovată. Facturile plătite. O sumă lunară, cât să trăiască liniștită.

Pe poartă au pus o plăcuță mică, de lemn.