Într-o primăvară, n-au mai apărut.
Zilele au trecut. O săptămână. Două.
Antonina se uita mereu spre capătul pieței, cu un nod în gât. Își spunea că așa e viața. Copiii cresc, pleacă, se pierd. Dar ceva o durea.
După vreo lună, a aflat. Un vânzător i-a spus că subsolul de pe strada Fabricii fusese închis. Copiii fuseseră luați de Protecția Copilului.
Antonina a plâns acasă, pe întuneric. Apoi și-a șters ochii și a mers a doua zi la piață. Avea de trăit.
Au trecut anii.
Antonina a îmbătrânit. S-a mutat din piață, a vândut mai rar, mai puțin. Își ducea traiul dintr-o pensie mică și din ce mai vindea din grădină. Uneori, când fierbea cartofi, se gândea la doi băieți slabi, cu haine prea mari.
Într-o dimineață de toamnă, stătea pe banca din fața casei. Frunzele erau galbene. Aerul mirosea a fum.
Două mașini negre, lucioase, au oprit în fața porții. Din ele au coborât doi bărbați înalți, bine îmbrăcați. Costumele erau simple, dar scumpe. Pantofii curați. Privirea calmă.
