Antonina strângea din buze și tăcea. Învățase demult că vorbele rele nu se opresc cu explicații. Se opresc doar cu fapte. Sau nu se opresc deloc.

În ziua următoare, nea Vasile a venit mai aproape. A ridicat vocea, să audă toată piața.

— De unde ai bani să hrănești copiii străzii? Nu-ți ajunge ce câștigi?

Antonina a pus mâna pe lighean și l-a îndreptat. A privit drept înainte.

— Din munca mea, Vasile. Din aceeași muncă din care îți iei și tu pâinea.

Oamenii din jur au tăcut. Cineva a tușit. Cineva a cumpărat cartofi. Viața a mers mai departe.

Băieții au continuat să vină. Vara, toamna, iarna. Antonina le punea în pachet mămăligă, ouă fierte, uneori o felie de carne. Nu mult, dar cald. Le spunea să se spele pe mâini, să nu lipsească de la școală. Nici nu știa unde învață, dar știa sigur că învață. Se vedea după cum vorbeau.