— Nu e nicio glumă, Ioana, am spus calm. Știi, există oameni care curăță după alții… și există oameni care pun lucrurile în ordine.

M-am oprit în fața lor.

Andrei încerca să spună ceva, dar nu-i ieșea. Îl vedeam cum calculează, cum încearcă să înțeleagă unde a greșit.

— Maria… eu… nu știam… a început el.

— Exact, am răspuns. N-ai vrut să știi.

Am scos din geantă un dosar subțire.

— Aici sunt actele. Semnate. Ștampilate. Firma asta nu e doar locul tău de muncă. E… casa mea.

Popa s-a apropiat ușor, în spatele meu, fără să spună nimic. Doar a dat din cap, confirmând.

Un murmur a început să se audă prin sală.

Oamenii șopteau. Se uitau când la mine, când la Andrei.

— Tu… tu ai cumpărat firma? a șoptit Andrei.

Am dat din cap.

— Cu banii de la bunica mea. Ții minte când spuneai că „banii mei nu contează”? Ei bine… au contat.

Tăcere.

— Și știi ce e cel mai trist? am continuat, mai încet. Nu că m-ai făcut de râs. Ci că ți-a fost rușine de mine.

Andrei a lăsat capul în jos.

Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.