Nedreptatea cruntă m-a lovit în inimă.

— De trei nopți dorm în gară… Nu am unde să merg și nici nu știu cum voi aduce pe lume copilul. Mi‑a spus că i‑am distrus existența cu sarcina asta… și m‑a scos afară fără să clipească.

Am observat-o pentru prima dată vineri, când alergam să prind trenul de navetiști. Stătea retrasă într-un colț al sălii de așteptare, cu brațele strânse în jurul pântecului deja rotunjit, privind fix într-un punct nevăzut. Lângă ea se afla o geantă mică. Chipul îi era palid, lipsit de vlagă. Atunci mi-am spus că probabil așteaptă pe cineva.

Duminică seara, la întoarcere, am zărit-o din nou. Ocupa același scaun albastru din plastic. M-a strâns inima. Părea doar o umbră de om: ochii umflați de plâns, părul încâlcit, privirea goală a cuiva care și-a pierdut orice speranță.

N-am putut să trec nepăsătoare.

— Iartă-mă că mă amestec… am rostit, așezându-mă lângă ea. Te-am mai văzut aici zilele trecute. Ai rămas tot timpul în gară?