…Drumul spre casă a fost tăcut. Metroul zdrăngănea, oamenii se grăbeau, iar Ana privea reflexia lor în geam, fără să vadă nimic cu adevărat. În mintea ei se derulau aceleași gânduri, ca un radio stricat: „Ai ratat șansa. Ai ratat-o.”

Acasă, într-un apartament mic, cu pereți subțiri și mobilă adunată în timp, Ana și-a scos uniforma și a pus-o pe spătarul scaunului. Maria și-a făcut temele la masă, în liniște.

— Mama, o să mai fie un interviu? a întrebat la un moment dat, cu voce mică.

Ana a zâmbit, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi.

— O să fie. Cândva.

Seara a trecut greu. Ana a calculat din nou banii: chirie, mâncare, caiete pentru școală. Mai avea exact 320 de lei până la sfârșitul lunii.