În mijlocul camerei era sora mea.

Laura stătea pe podea, înconjurată de cutii, pungi și role de hârtie colorată.

Lângă ea se aflau trei prieteni de familie pe care îi cunoșteam bine.

Toți s-au întors speriați spre ușă.

Pentru câteva secunde nimeni nu a spus nimic.

Apoi Laura și-a dus mâna la piept.

— Doamne… ai ajuns mai devreme!

Am privit în jur complet nedumerită.

Camera lui Beni era de nerecunoscut.

Mobilierul fusese mutat.

Pereții erau acoperiți cu desene, fotografii și sute de steluțe fosforescente.

Într-un colț era un telescop nou.

Pe birou se afla un laptop.

Lângă fereastră era o bibliotecă mică plină cu cărți despre planete, dinozauri și experimente.

— Ce se întâmplă aici?

Laura se apropie încet.

— Lasă-mă să-ți explic.

Beni izbucni în plâns.

— Îmi pare rău, mami…

Am promis că nu spun nimic…

L-am luat imediat în brațe.

— Nu ești supărată? întrebă el printre suspine.

— Încă nu înțeleg ce se întâmplă.

Laura oftă.

— Acum două luni m-ai sunat și mi-ai spus că îți pare rău că, din cauza serviciului, nu poți petrece atât timp cu Beni cât ți-ai dori.

Mi-ai spus că visează să devină astronom și că îți dorești să-i faci camera „cea mai frumoasă cameră din lume”, dar că nu ai bani și nici timp.

Am încuviințat.

Îmi aminteam perfect conversația.

— Așa că am hotărât să facem noi asta.

În fiecare seară, după ce Beni adormea, veneam aici și lucram câteva ore.

În ultimele patru zile, cât ai fost plecată, am terminat tot.

M-am uitat din nou prin cameră.

Atunci am observat peretele din spatele patului.

Era acoperit cu fotografii.

Eu și Beni.