Nu părea speriată.

Nu părea surprinsă.

Doar l-a privit… în liniște.

Apoi a spus:

„Locuiesc singură aici.”

Dumitru a simțit un fior rece.

A vrut să întrebe ceva. Să înțeleagă. Să reacționeze.

Dar atunci—

Un țipăt sfâșietor a răsunat din interior.

Nu era un zgomot obișnuit. Era plin de durere. De disperare.

Fetița s-a retras imediat.

Ușa s-a închis.

Și totul a devenit liniște.

Dumitru nu a intrat.

Nu a avut curaj.

A plecat.

Ziua care nu s-a terminat niciodată

A doua zi, orașul părea normal. Oamenii mergeau la muncă, copiii râdeau, cafenelele erau pline.

Dar pentru Dumitru… nimic nu mai era normal.

La ora trei fix—

Țipătul s-a auzit din nou.

A înghețat.

Nu era o coincidență.

Era același sunet.

Aceeași durere.

Și apoi… din nou, a doua zi.

Și a treia.

Mereu la aceeași oră.

Ca un ritual.

Ca o chemare.

Amintirea care a revenit

Dumitru încercase să uite trecutul.

Soția lui, Maria, murise cu ani în urmă.

De atunci… trăia fără emoții.

Fără atașamente.

Fără durere.

Dar într-o seară—

După țipăt—

A auzit un cântec.

Slab. Tremurat.

Dar clar.

Era cântecul Mariei.

Cântecul pe care îl fredona seara, înainte să adoarmă.

Cântecul pe care nimeni altcineva nu îl știa.

Atunci a înțeles.

Casa aceea… nu era doar o casă.

Era ceva mult mai mult.

Întoarcerea

În ziua următoare, înainte de ora trei, Dumitru era deja acolo.

Stătea în fața casei.

Aștepta.

Inima îi bătea puternic.

Și apoi—

ȚIPĂTUL.

De data aceasta… nu a mai fugit.