Am rămas puțin pe scaun, cu cafeaua în mâini, în timp ce Laurențiu își frământa șervețelul între degete. Îl vedeam că vrea să spună mai multe, dar se abținea, poate de teamă să nu pară prea curios. M-am ridicat încet, sprijinindu-mă de spătarul scaunului, iar el s-a ridicat imediat lângă mine, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu cad.

— Sunt bine, băiete, am zis încet. Doar că… nu sunt obișnuit cu atâta bunătate.

Ochii lui s-au umezit o clipă. A dat din cap, fără să spună nimic, și m-a condus spre ușă. Dar înainte să ieșim, un țipăt dinspre depozit a tăiat liniștea.

— Laurențiu! — a strigat cineva. — Vino repede!

Fără să stea pe gânduri, a rupt-o la fugă. L-am urmat încet, sprijinit în bastonul meu vechi, iar când am intrat în depozit am văzut o cutie prăbușită, un bărbat la pământ și încă doi angajați în jurul lui, panicați. Pe podea, fructele erau împrăștiate ca niște mingi pierdute.