Sofia a tras pătura mai bine pe umeri.

— Mă cheamă Sofia. N-am… n-am unde să mă duc.

Bărbatul a rămas o clipă tăcut. Lemnele au pocnit în foc.

— Eu sunt Dorin. Și regula mea e simplă: muntele nu e hotel.

Cuvintele lui au căzut grele. Sofia a simțit cum i se strânge pieptul.

— O să plec de îndată ce se poate. Jur. Doar… nu acum.

Dorin a privit spre fereastră, unde vântul biciuia zăpada ca pe un zid alb.