Într-un sătuc izolat, lipit de marginea pădurii, a apărut pe neașteptate un lup singuratic. Tânăr, puternic, clar sălbatic — și totuși ciudat de atras nu de desiș, ci de oameni și de câinii din curți. Nu umbla noaptea la furat, nu ataca păsările și nu dădea semne de agresivitate. Pur și simplu venea, se așeza nu departe și privea — atent, mult timp, aproape omenește, parcă voia să fie înțeles.

Cel mai tare o atrăgea Julka — o maidaneză fără nimic special, care trăia la Antonina. Prin sat se râdea și i se pusese fetei porecla „mireasa lupului”, deși ei nu-i ardea de glume. Iar într-o dimineață devreme, ieșind după apă, l-a văzut pe lup ghemuit lângă cușca câinelui. Privirea lui era atât de plină de tristețe, încât i s-a strâns inima: nu era nicio răutate de fiară acolo — doar disperare.

La început, vorbele despre lup erau pline de teamă, dar cu timpul frica s-a mai domolit. Nu se atingea de animale, nu sărea la oameni — doar dădea târcoale pe la marginea satului, încercând să se apropie de câini. De masculi se ferea, dar de femele era atras insistent, parcă își căuta pereche. Așa a ajuns și în curtea Antoninei.

Julka nu se purta deloc ostil — din contră, dădea vesel din coadă. Lupul ba se uita lung la ea, ba își muta privirea spre fereastra casei, de parcă aștepta o permisiune. Antonina râdea și ea de glumele sătenilor, dar în sinea ei simțea că aici e ceva mai mult decât un comportament ciudat de animal.