Într-o dimineață, când lupul nici măcar nu a fugit de zgomotul găleților, fata a observat o urmă închisă la culoare pe gâtul lui. Părea o curea… sau un zgardă. Gândul că un animal sălbatic ar putea purta așa ceva nu-i dădea pace. Lupul a dispărut curând, dar neliniștea a rămas.
Seara, Antonina a scos carne în grădină — și atunci totul s-a lămurit. Lupul nu mânca: doar lingea bucățile și încerca fără succes să le mestece. Era clar — nu putea deschide bine gura. Frica a dispărut de la sine: un prădător care nu poate mânca nu e periculos pentru om.
Zi de zi, ea tăia carnea tot mai mărunt, ca să poată înghiți. Se apropia mai mult, îi vorbea încet, ca unui copil. Și, la un moment dat, a reușit să-l atingă pe cap.
Sub mână a simțit o zgardă veche din piele, crescută de mult în carne. Urma unei cruzimi omenești, o capcană mortală. Strângându-și curajul, Antonina a scos cuțitul, a pipăit catarama și a tăiat cureaua. Lupul s-a smucit brusc, a scăpat — și a fugit în pădure.
Dar adevărata surpriză a venit mai târziu. Julka a fătat — patru pui de lup și un cățel negru. Satul a rămas cu gura căscată: singuraticul nu pierduse timpul degeaba.
Lupul venea să-și vadă puii, aducea pradă, îi mirosea cu grijă, uneori îi lingea. Antonina privea pe fereastră și înțelegea: el devenise tată, iar curtea ei — parte din haita lui.
