Ușa s-a trântit în urma mea când am ieșit din dormitor cu Maria în brațe. Respira greu, ochii îi erau tulburi, iar fruntea îi ardea. Am coborât scările fără să mă uit înapoi. Radu gemea încă pe hol. Doina rămăsese nemișcată, cu foarfeca în mână, ca și cum timpul se oprise.

Am așezat-o pe bancheta din spate a Daciei mele vechi și i-am pus geaca sub cap. Am pornit motorul și am ieșit din curte în trombă. Nu spre spitalul privat de fițe din zonă. Spre un spital de stat, unde știam că medicii nu pun întrebări inutile când e urgență.

Pe drum, Maria a deschis ochii o clipă.

— Tată… mi-au zis că nu valorez nimic.

— Minți, i-am spus. Valorezi tot.

La Urgențe, medicii au preluat-o imediat. Infecție severă, deshidratare, epuizare. O ținuseră zile întregi închisă, „ca să învețe”. Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar mi-am ținut fața calmă. Asta am făcut toată viața.