Ana nu a mai spus nimic. A dat din cap ușor și s-a întors, simțind cum i se strânge pieptul. Pașii îi erau grei, dar nu s-a oprit. Nu mai avea unde să se întoarcă.
A mers fără țintă pe ulițele satului, evitând privirile oamenilor. Unii o recunoșteau vag, șușoteau. Alții doar se uitau lung, de parcă ar fi văzut o străină.
Spre seară, frigul a început să muște. Cerul se înroșea, iar ea nu avea niciun loc unde să doarmă. Atunci și-a amintit de poveștile din copilărie. De peștera din deal, locul despre care se spunea că e blestemat.
„Acolo nu merge nimeni”, îi spusese cândva bunicul ei.
Dar acum nu mai conta.
A urcat încet, cu genunchii slabi, pe poteca îngustă. Vântul bătea printre copaci, iar liniștea era apăsătoare. Când a ajuns, a găsit intrarea acoperită pe jumătate de pietre și crengi.