Vinovăția a năvălit peste ea ca un val rece, lăsând-o fără apărare.

— Bine… — a murmurat într-un târziu, aproape fără glas. — Poate să rămână o vreme.

După doar o săptămână, Viorica Alexandrescu s-a instalat în sufrageria lor de parcă ar fi fost dintotdeauna a ei. A venit cu trei valize burdușite și, din prima zi, a început să schimbe totul. Televizorul a fost mutat lângă fereastră, canapeaua împinsă la perete, iar plantele Elenei au fost cărate pe balcon.

— Așa e mai luminos — explica soacra, împingând mobila cu o energie surprinzătoare. — Ghivecele astea doar adună praf.

Elena privea în tăcere cum camera în care își petrecuse atâtea seri liniștite se transforma, sub ochii ei, în dormitorul altei femei. Andrei își ajuta mama fără să clipească, cărând bagaje și aranjând pernele.

— Mamă, o să-ți fie bine aici, nu? — o întreba el cu o grijă pe care rar i-o arătase soției.

— Mă descurc eu… — ofta Viorica Alexandrescu teatral. — Deși e cam înghesuit.

Trei luni au trecut ca o ceață apăsătoare. În propria locuință, Elena ajunsese o umbră. Se strecura pe lângă pereți, mergea în vârful picioarelor ca să nu deranjeze. Își cerea scuze pentru orice zgomot, pentru orice pas, pentru simplul fapt că exista.

Între timp, soacra preluase controlul total. A aruncat detergentul Elenei și l-a înlocuit cu al ei. La cumpărături îi dicta ce are voie să pună în coș.

— Nu lua mezelul acela, e prea scump. Îl cumperi pe cel obișnuit — îi poruncea în magazin. — Nu are rost să risipim banii.

Diminețile începeau cu Elena făcând curat sub privirea vigilentă a Vioricăi Alexandrescu. Strângea gunoiul, ștergea mesele, aerisea. Într-o zi, când a dus sacul la tomberon, ceva i-a atras atenția. În găleată, sub resturi de mâncare, a zărit o copertă cunoscută. S-a aplecat și a încremenit.

Albumul ei din copilărie. Singurul. Fotografii de la grădiniță, din clasele primare, chipul părinților ei tineri. Tot ce mai păstrase din anii aceia.

Cu mâinile tremurânde, l-a scos din gunoi. Coperta era pătată de zaț de ceai.

— Doamnă Viorica — a spus ea, intrând în sufragerie cu albumul strâns la piept. — De ce era asta la gunoi?

Soacra nici măcar nu și-a desprins privirea de la televizor.

— A, acela? L-am aruncat. Niște vechituri inutile, doar ocupă spațiu.

— Sunt fotografiile mele din copilărie… — vocea Elenei s-a frânt.

— Prostii sentimentale — a replicat Viorica Alexandrescu, fluturând mâna disprețuitor. — Ce rost are să ții asemenea nimicuri?

În clipa aceea, ceva s-a rupt definitiv în Elena. Trei luni de umilință, de tăcere și de rușine au erupt dintr-odată.

— Afară! — a strigat ea, cu o forță pe care nu știa că o are. — Ieșiți din casa mea chiar acum!