— Copii… — a repetat Elena, cu un zâmbet amar. — Iar ajungem la asta.

Andrei s-a întors brusc spre ea, iar în privirea lui a izbucnit scânteia aceea pe care ea o cunoștea prea bine.

— Și ce, nu crezi că a venit momentul? — a făcut un pas spre ea. — Sunt cinci ani de când suntem căsătoriți și tu găsești mereu motive să amâni. O femeie adevărată aduce pe lume un copil!

Elena și-a deschis palmele într-un gest neputincios.

— Din ce să-l aduc pe lume, Andrei? Din salariul tău? Ai idee cât costă laptele praf, hăinuțele, medicamentele? Sau crezi că se cresc doar cu bune intenții?

— Ne vom descurca noi cumva! — a aruncat el, iritat. — Toată lumea reușește!

— „Toată lumea”… — a clătinat ea din cap. — Și eu? Eu rămân acasă fără venit, dependentă de un salariu care abia ne ajunge, în timp ce tu muncești pe brânci pentru nimic?

Dincolo de geam, păsările ciripeau printre ramurile înverzite, într-un contrast dureros cu tensiunea din cameră. Andrei a tăcut o clipă, privind în gol. Maxilarul i se încordase.

— Ajunge — a spus într-un târziu, întorcându-se spre ea. — Mama are probleme.

Elena s-a desprins de lângă fereastră.

— Ce fel de probleme?

— Nu-și mai permite chiria — și-a frecat el ceafa, evitându-i privirea. — Pensia e prea mică, iar proprietarul i-a mărit suma aproape dublu.

Elena a închis ochii pentru o secundă. Viorica Alexandrescu se plângea de luni întregi că nu mai face față cheltuielilor. Era firesc, s-a gândit ea, să se mute la fiul mai mic, în garsoniera pe care i-o oferise cândva.

— Înțeleg — a rostit calm. — Atunci Mihai și soția lui vor trebui să se înghesuie puțin. Sunt tineri, se adaptează.

Andrei s-a îndreptat brusc de spate, iar expresia i s-a întărit.

— Mama vine aici. Temporar, până găsește altceva.

Elena a simțit cum i se taie respirația.

— Aici? În apartamentul nostru?

— Da, aici! — vocea lui a urcat. — Ce mare lucru? Avem loc suficient.

— Unde, mai exact? — a întrebat ea, cu un gest larg. — În sufragerie? Pe canapea?

— Și dacă da? — și-a încrucișat el brațele. — Femeia asta și-a sacrificat viața pentru copiii ei, iar tu te zgârcești la câțiva metri pătrați!

Elena s-a retras până când spatele i-a atins peretele. Revolta îi fierbea în piept.

— De ce nu merge la Mihai? — a întrebat mai încet. — El locuiește într-un apartament primit de la ea.

— Ei au copil! — a izbucnit Andrei. — Au nevoie de spațiu! Sau noi nu suntem familie?

— Suntem, dar locuința asta e pe numele meu — i-a amintit ea, cu voce scăzută.

Chipul lui s-a întunecat și mai tare. S-a apropiat amenințător.

— Ești egoistă! — a aruncat el printre dinți. — Te gândești doar la tine! O soție adevărată își sprijină soțul când îi este greu!

Prezența lui devenise apăsătoare. Elena simțea zidul rece în spate și respirația lui aproape de fața ei.

— Dacă nu vrei copil, măcar ajută-ne așa! — a continuat el. — Mama a muncit o viață pentru noi!

— Andrei, te rog, ascultă-mă… — a încercat ea.

— Sau poate nici nu-ți dorești familie? — a tăiat-o el, cu vocea tremurândă de furie. — Spune-o clar!

Elena și-a plecat privirea. Andrei știa întotdeauna unde să apese, ce cuvinte să folosească pentru a-i atinge punctele sensibile. Iar sentimentul acela vechi de vinovăție începea, din nou, să se strecoare în sufletul ei.