Maria nu s-a oprit din lucru.

— Vreau să țin copiii în viață — a spus simplu.

Tanti Elena a tăcut. S-a uitat la pereții umpluți cu coceni, la mâinile crăpate ale Mariei, la copilul care adormise pe spatele ei.

A doua zi a venit iar. De data asta cu un braț de coceni în spate.

— M-am gândit… dacă tot stau degeaba pe câmp — a mormăit ea.

Nu a fost nevoie de mai mult.

În câteva zile, și alții au început să aducă ce rămăsese pe ogoare. Nu din milă. Din curiozitate. Unii râdeau. Alții clătinau din cap. Dar cocenii se adunau.

Maria lucra de dimineață până la lăsarea întunericului. Îi îndesa bine, să nu rămână goluri. A pus coceni și în pod. A pus și sub podea, cât a putut. A astupat fiecare crăpătură cu lut amestecat cu paie.

Când a terminat, căsuța părea aceeași pe dinafară.

Dar înăuntru era altceva.

Prima noapte rece a venit la început de noiembrie. Bruma a acoperit pământul. Copiii au dormit toți trei în același pat, sub două pături vechi.

Maria a stat trează.

Asculta vântul.

Se aștepta să-l audă cum trece prin pereți.

Dar nu a trecut.

Se auzea doar afară, izbind în scânduri. Înăuntru era liniște. Și, pentru prima dată, nu înghețau.

Apoi a venit viscolul.

Într-o noapte, cerul s-a făcut alb și furios. Vântul a început să urle printre case. Zăpada lovea geamurile ca un pumn de nisip.

La casa lui nea Gheorghe, hornul s-a înfundat. La alții, ușile au fost smulse. Unii au stat toată noaptea aruncând lemne pe foc, tremurând.