Am ieșit și m-am întâlnit cu Alex. Un fost coleg de facultate. Divorțat, calm, atent. Nimic spectaculos. Doar un bărbat care știa să asculte. Am stat trei ore la o terasă din Centrul Vechi. Am râs. Am vorbit despre planuri, nu despre teorii ieftine despre libertate.

Când am ajuns acasă, Radu era pe canapea, cu telefonul în mână, dar fără să tasteze.

— Te-ai distrat? a întrebat.

— Foarte.

În ochii lui nu mai era siguranța de acum o săptămână.

Era neliniște.

În următoarele zile am repetat schema. Ieșeam. Primeam flori. Mesaje. Zâmbeam mai des. Nu pentru că voiam să-l rănesc.

Ci pentru că îmi aminteam cine sunt.

Într-o seară, când mă pregăteam iar să ies, a izbucnit.

— Ce faci tu nu e normal!

M-am întors încet spre el.

— De ce?

— Te comporți de parcă… de parcă nu-ți pasă de noi!

Am ridicat o sprânceană.

— Noi? Credeam că suntem „liberi”.

A tăcut.

Apoi, pentru prima dată, nu a mai vorbit despre monogamie ca model învechit.

A vorbit despre gelozie.

Despre frică.

Despre faptul că nu-i place să știe că alt bărbat mă privește.