Andrei a coborât scările încet, încă buimac de somn. S-a frecat la ochi, a căscat și a intrat în bucătărie fără să se uite prea atent.

— Ai făcut cafea? — a mormăit.

Apoi s-a oprit.

A rămas nemișcat în ușă.

Ochii i s-au deschis larg când l-a văzut pe Mihai la masă.

— Ce… ce cauți aici? — a întrebat, brusc treaz.

Mihai nu s-a ridicat.

Nu a ridicat vocea.

Doar s-a uitat la el.

— Stai jos — a spus simplu.

Andrei a ezitat. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea nesigur.

S-a așezat.

Liniștea a devenit grea.

Eu stăteam lângă blat, cu mâinile strânse, dar nu tremuram.

— Vrei să-i spui tu? — a întrebat Mihai, fără să-și ia ochii de la el.

Andrei a încercat să râdă.

— Nu știu despre ce vorbești—

— Ba știi.

Tonul lui Mihai nu s-a schimbat, dar în el era ceva care nu lăsa loc de minciuni.

Andrei s-a uitat spre mine.

Pentru prima dată, nu mai avea controlul.