La început, nimic.

Orele treceau încet. Cafeaua se răcea în pahare de plastic. Chiriac nu clipea. Aștepta.

La 02:17 dimineața, una dintre camere a surprins o mișcare.

Umbre.

O siluetă.

Apoi încă una.

— Stai… dă înapoi — a șoptit Ximena.

Imaginea a fost derulată încet. Din tunel ieșea un bărbat. Îmbrăcat în uniformă. Cu legitimație la gât.

— Nu se poate… — a murmurat ea.

Chiriac a apropiat imaginea. Chipul a devenit clar.

Era un gardian.

Unul dintre cei vechi. Respectat. De încredere.

După el, încă doi.

Se mișcau repede. Sigur. Ca și cum făcuseră asta de zeci de ori.

— Nu e improvizație — a spus Chiriac încet—. E organizat.

Câteva minute mai târziu, una dintre deținute a fost adusă în spălătorie. Nu mergea singură. Era trasă.

Ximena a simțit cum i se face rău.

— Oprește-i… trebuie să-i oprim!

— Nu încă — a spus Chiriac—. Avem nevoie de dovadă completă.

Imaginile au continuat. Suficient cât să nu mai existe dubii.