— Asta nu e uzură — a murmurat—. Asta e făcută.

Au spart o parte din perete. În spate era un tunel îngust de mentenanță. Vechi. Uit at. Dar nu abandonat: urme recente, cabluri, o lanternă prinsă cu bandă, pași.

Tunelul ducea, ca o venă secretă, către un alt penitenciar aflat la câțiva kilometri, pe sub un teren considerat sigur. Cel mai grav nu era că exista. Ci că cineva îl folosise… și îl ținuse secret.

În noaptea aceea au montat camere ascunse la intrare, fără să anunțe gardienii obișnuiți. Chiriac a insistat:

— Dacă știe cineva, înseamnă că e din interior.

Noaptea a fost lungă.

Ximena nu a plecat acasă. A rămas în camera de monitorizare, cu ochii lipiți de ecrane. Afară bătea un vânt rece, iar înăuntru tăcerea era apăsătoare.